MIJLOCÉL, -EÁ s. n., adj. Diminutiv al lui mijloc. 1. S. n. Talie (subțire). Iscusit mijlocelul. . . Helgii. CANTEMIR, IST. 107. Mă-nsor C-o puicuță de pădure, Ochii parcă-s două mure, Mijlocelul, Ca inelul. PR. DRAM. 376. Nimeni nu m-a strîns în brață Mijlocelul meu frîngîndu-l. COȘBUC, P. I, 239, cf. 165. Lado, Lado, nu mai plînge, Mijlocelul nu-ți mai frînge, Că acasă te-i întoarce Cînd pe strat inul s-a toarce. ALECSANDRI, P. P. 383. Cu brîu lat se încingea, Mijlocelul că-și frîngea. TEODORESCU, P. P. 583. Ț-aș prinde mijlocelul Cum apucă lupul mielul. HODOȘ, P. P. 170. Ioano, mijlocelul tău, Să-l fac lumînări de seu, Să le pui la capul meu; Să lumine Peste mine, Să-mi treacă de dor de tine ! MAT. FOLK. 303, cf. ZANNE, P. II, 273. (Neobișnuit, în forma mijlocea, din necesități de rimă) Să-ți cuprinz eu mijlocelul, Cum cuprinde lupu mielu; Să-ți cuprinz eu mijloceaua, Cum cuprinde lupu miaua. PÎRVESCU, C. 45. ◊ F i g. Și-n cea dulce legănare Iarba-și curmă mijlocelul. CERNA, P. 141. 2. Adj. (Despre persoane) De vîrstă mijlocie (I 3). Mîna sluga cea mai mare, Să dea la boi de mîncare. . . Mîna sluga mijlocea, Boilor fîn să le dea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 514. – Pl.: mijlocele. – Mijloc + suf. -el.