miez (miezuri), s. n. – 1. Mijloc, centru, punct central. – 2. Inimă, buric, gălbenuș. – 3. Pulpă, măduvă. – 4. Esență; partea moale a pîinii. – Mr. ńedzu, megl. (m)ńez, istr. mež. Lat. mĕdius (Diez, I, 276; Pușcariu 1075; Candrea-Dens., 1105; REW 5462). – Der. miază, adj. (medie), din lat. mĕdia, păstrat numai în comp.; miază Păresi (înv., apoi Miezi-Păresimi), s. f. (jumătatea postului mare), din lat. media quadragesima; miazănoapte, s. f. (înv., miezul nopții; înv., larvă nocturnă; nord); substituită la primul sens de miezul nopții; miazăzi, s. f. (înv., amiază; sud), substituită la primul sens de amiază, v. aici; miezos, adj. (cu mult miez, cărnos); miezură, s. f. (lînă de proastă calitate, resturi de la darac; Bucov., tărîțe), sing. reconstitiut din pl. miezuri; miezuină, s. f. (Trans., hotar, hat, răzor), cu suf. -ină ca în viezuină, păscuină (relație cu mejdină, cf. Candrea, Cihac, II, 191, Tiktin, e dubioasă); primez (var. primiez), s. n. (despărțitură; scîndură sau băț care desparte doi cai într-un grajd), în Olt., Banat și Trans., poate direct din lat. per medium (Candrea-Dens., 1103; Tiktin); împremieza, vb. (a separa cu un perete despărțitor; a împărți în două).