MIERLÓI¹ s. m. 1. Bărbătușul mierlei (1); (regional) mierlar, mieriu, mierlătoi. Cf. PONTBRIANT, D. Avea un mierloi care fluiera. CARAGIALE, O. III, 18, cf. MARIAN, O. I, 292. Mierloiul sprinten șuieră o clipă. IOSIF, P. 31. Îmi plîng mereu mierloiul. GÎRLEANU, L. 132. Un mierloi saluta. . . cu glas prevestitor întăile raze ale zorilor. HOGAȘ, M. N. 92. Faitoane grele. . . au ieșit ostenite . . . contenind cîntarea îngîndurată a mierloilor. KLOPȘTOCK, F. 135. Într-un nuc uriaș făcea exerciții nesigure de flaut un mierloi tînăr. SADOVEANU, O. XI, 668, cf. XIII, 679, DOMBROWSKI, P. 364, BĂCESCU, PĂS. 112, ALR I 1 030. ♦ Epitet glumeț dat unui bărbat îndrăgostit. Cf. NEGRUZZI, S. III, 19. 2. (Rar) Augmentativ al lui m i e r l ă (1). Cf. COSTINESCU, LM. 3. (Regional) Privighetoare (Luscinia). (Mîrșani-Caracal). ALR I 1031/880. 4. (Regional) Grangur (Oriolus oriolus) (Sălcioara-București). ALR II/928. – Pl.: mierloi. – Și: (popular) mirlói (ALR I 1 030), zmierlói (ib. 1030/295) s. m. – Mierlă + suf. -oi.