MICÍME s. f. 1. (Cu sens dimensional) Însușirea de a fi mic (I); (rar) micșorime (1), micie¹. Milcovul, de la cuvîntul slav „mielkocsi”, micime, este un rîu și mai mic. M. COSTIN, O. 216, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., BARCIANU, V. Numai acolo unde anume prin micimea obiectului se produce impresiunea cea mai marcată, numai acolo diminutivul poate avea locul său special. CONV. LIT. I, 64, cf. COSTINESCU. 2. (Cu sens cantitativ) Cantitate sau număr redus; (rar) micșorime (2). Cf. m i c (IV 2). Văzînd oastea craiului și spăimîntîndu-se de micimea ei. . . au dogenit și rugat pre craiul. . . să nu meargă mai încolo. ȘINCAI, HR. II ,6/33. 3. (Cu sens calitativ) Lipsă de însemnătate, de importanță; lipsă de generozitate sau de caracter, meschinărie, josnicie, (rar) micșorime. Cf. m i c (VI 2). Văd, simț, înțeleg toate micimile lumii. DELAVRANCEA, T. 78. Tristă vreme trecem noi, multă micime, stupiditate, corupție ! GHEREA, ST. CR. I, 109, cf. D. ZAMFIRESCU, R. 182. - Pl.: (rar) micimi. – Mic + suf. -ime.