MIAMBAL subst. Suc extras din planta numită „lemn-dulce” (Glycyrrhiza echinata), care, turnat în formă de batoane, se întrebuința, altădată, ca medicament împotriva tusei; candel negru. Cf. POLIZU, COSTINESCU, ȘIO II²59, NICA, L. VAM. Parcă nu știe lumea că de mult numai în miambal și-n magiun îți mai stă nădejdea ? M. I. CARAGIALE, C. 21, cf. VOICULESCU, L., 163,181, SCRIBAN, D. ◊ (Ca termen de comparație, cu aluzie la gustul dulce al sucului) Mă iertați, sărut mîna, răspunde cu glasul ca miambalul jupînul, frecîndu-ș imîinile. CARAGIALE, O. I, 134. ◊ F i g. (Cu aluzie la culoarea neagră a sucului) Mama Safta. . . în barișul ei de miambal. KLOPȘTOCK, F. 168. - Accentuat și: miambál DM. – Pronunțat: mi-am-. – Și: niámbal subst. CONV. LIT. XXVI, 455. – Din tc. meyan balı.