MEȘTEȘUGAREȚ, -Ă s. m., adj. (Învechit) 1. S. m. Meșteșugar, meseriaș. Poruncit-au vodă la tot feliul de meșteșiugareți. . . de făcea haine, căciuli, cizme. DIONISIE, C. 209. 2. Adj. (Adesea substantivat) (Om) talentat, priceput, abil, dibaci. Voința celor mai tari sau celor mai meșteșugareți în vicleșuguri. CARAGEA, L. [prefață] 2/7. Erotocrit cel prea ager și meșteșugareț mare Și Areti cea isteață fără de asemănare, Chiar ca cum născuți fusese iscusiți. PANN, E. I, 119/13. Țăran. . . meșteșugariț la vreme de nevoie. ODOBESCU, S. III, 160. ♦ (Despre obiecte) Făcut cu talent, cu pricepere, cu dibăcie. Este obicei să se strîngă duprin sate și orașe lăcuitorii cu care vite au mai mari. . . cu pluguri meșteșugarițe spre ușurință. GOLESCU, Î. 114. 3. Adj. Șiret, viclean, perfid; intrigant. Cf. COSTINESCU, LM. – Pl.: meșteșugareți, -e. – Și: meșteșugariț, -ă adj. – Meșteșug + suf. -areț.