MEȘTERÍE s. f. (Învechit și regional) 1. Meserie (1), meșteșug (I 1); p. gener. profesiune. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., POLIZU, BARCIANU, V., LM, ALEXI, W. Sîntem meșteri lemnari. . . Ni-i în grijă numai de meșteria și de treaba noastră. SADOVEANU, O. XII, 514. Era odată un fierariu tare iscusit. Nime. . . nu era harnic să-l întreacă în meșteria lui. SBIERA, P. 248. L-o dat la meșterii. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. Pricepere, îndemînare, iscusință, măiestrie¹ (4), meșteșug (I 3). Cu fărmăcărească meșterie fac tămăduințele. DOSOFTEI, ap. TDRG. Voi, meșteri zidari, Zece meșteri mari! Spuneți-mi cu drept, Cu mîna la piept, De-aveți meșterie Ca să-mi faceți mie Altă monastire. ALECSANDRI, P. P. 191. ♦ Însușire, calitate (ascunsă) a unui obiect; secret. Spune-mi ce meșterie are oglinda asta? ALECSANDRI, T. I, 418. 3. (Concretizat) Obiect (unealtă, instrument etc.) realizat cu îndemînare (pentru un scop practic); (învechit și popular) măiestrie¹ (5). V. m e ș t e ș u g (II). Prind peștele cu cărsnicul, coșul sau cu alte meșterii. PAMFILE, I. C. 70, cf. 68. ♦ S p e c. (Învechit, rar) Operă de artă. BUDAI-DELEANU, LEX. – Pl.: meșterii. – Meșter + suf. -ie.