METOCÁR s. m. Călugăr însărcinat (de către o mănăstire) cu administrarea unui metoc, în special a caselor care aparțin unei mănăstiri. Metoșarii, cine unde va hi pus să socotească, să nevoiască foarte cu socotință, prentru agonisita sventei mănăstiri (a. 1 626). I. BIANU, D. R. 132, cf. COSTINESCU. I se dă slujba de metocar, adică îngrijitor al caselor pe care mănăstirea le are in București. STĂNOIU, C, I. 8, cf. CHEST. II 436/223 a. - Pl.: metocari. – Și: (învechit) metoșár s. m. – Metoc + suf. -ar. – Metoșar < metoașe (pl. lui metoh) + suf. -ar.