METOC, metocuri, s. n. Mănăstire mică subordonată din punct de vedere administrativ unei mănăstiri mai mari. ◊ (cu sens colectiv) Așezări omenești, în afara incintei mănăstirii, dar care aparțineau acesteia. În sus nu mai erau decît cîteva binale, dincolo de metocul episcopiei. CAMIL PETRESCU, O. II 394. Porni Artemie apostolește pe drumul Bucureștilor. Cînd ajunse la metoc, găsi pe Averchie vînzînd borș. STĂNOIU, C. I. 10. – Variante: mitoc (CREANGĂ, A. 121), metoh, metoașe (ODOBESCU, S. II 14), s. n.