METELÉU s. m. (Transilv.; adesea adjectival) Om bleg; bărbat neputincios. Cf. KLEIN, D. 379, LB, POLIZU, LM. Decît pîne cu hemeu Și s-o mînc c-un meteleu, Mai bine-oi mînca pogace Cu voinicul care-mi place. MARIAN, NU. 41. Du-mâ, Doamne, și mă lasă Unde sînt neveste-acasă Cu bărbatul meteleu. DOINE, 133. Norocu-i destul de rău, Că fecioru-i meteleu. F (1 890), 38. Nimerii la altă casă Și nevasta mai frumoasă Și bărbatul meteleu, Acolo mă trag și eu. REV. CRIT. IV, 93, cf. ARH. FOLK. V, 107. Sărmane bărbatul meu, Ești nebun și meteleu. PAMFILE, A. R. 171, cf. DENSUSIANU, Ț. II. 120, ALR II 3 721/235. ♦ Găligan. Dar numai cu atîta mîncare așteptai tu pe trei metelei și cu tine patru, deacă nici mie nu-mi fu de-ajuns? RETEGANUL, P. III, 63. - Pl.: metelei.- Și: meteláu s. m. CIHAC, II, 189. Cf. magh. metelö.