MESEREÁRE s. f. (Învechit) 1. Milă¹, îndurare. Tremise Dzeul meserearea sa și deadevârul său. PSALT. 109, cf. 30, 205. Priimeaște bl[ago]s[lo]venie de la Domnul și mesereare de la Dumnezeu. CORESI, PS. 57/8, cf. 79/11. Și ai făcut mare meserearea ta, carea cu mine ai făcut. PALIA (1 581), 71/19. Dărui lume cu mare mesereare (cca 1 600). CUV. D. BĂTR. II, 216/9, cf. 155/9. 2. Slujbă, funcție, demnitate, privilegiu (acordat de un suzeran ori de un înalt demnitar inferiorului său, de stăpîn slugii sale). Aceastea grăi Tiberie de boiari: să fie în vreame multă pre mesereare. MOXA, 358/17, cf. 356/30, CUV. BĂTR. I, 435. Giudeț în cetatea Solunului. . . avînd mesereare (a. 1 632). GCR I, 78/26. Cela ce face greșeală de nevoie, îndemnîndu-l meserearea carea are pre mîna lui, nu să cheamă c-au greșit cu înșelăciune. PRAV. 252. Rogu-te să scoți pre cutarele den cutare mesereare. ib. 321, cf. 201. Va lua diaconul dentr-alt popor. . . de-i va da vreo mesereare. EUSTRATIE, PRAV. 40/4. Avea parte la cinstea și mesereaoa Sincantului. DOSOFTEI, V. S. decembrie 222^v/7. ♦ Grad, rang. Fiică fiind lui Constantin, despre mesereae illusrius [probabil greșeală de tipar, pentru illustrius]. DOSOFTEI, V. S. decembrie 222^v/30. – Și: mesereá, mesereáe s. f. – Lat. miserere. Pentru explicarea sensului 2, cf. TDRG.