meserătate sf [At: PSALT. HUR. 24^v/10 / V: (înv) ~săr~, (reg) măsăr~ / E: measer + -ătate] 1 (Înv) Sărăcie. 2 (Înv) Suferință. 3 (Înv) Umilință. 4 (Îvr) Milă. 5 (Mol; îf măsărătate) Om lacom, nesățios.

meserătáte f. (d. meser). Vechĭ. Sărăcie. – Și mișelătate.

măsărătate sf vz meserătate

mesărătate sf vz meserătate

MESERĂTATE s. v. lipsă, mizerie, nefericire, nenoroc, nenorocire, nevoie, sărăcie.

meserătate s. v. LIPSĂ. MIZERIE. NEFERICIRE. NENOROC. NENOROCIRE. NEVOIE. SĂRĂCIE.

MESERĂTÁTE s. f. 1. (Învechit) Sărăcie, lipsă, nevoie, privațiune, mizerie; suferință, nenorocire; umilință. Anii miei în suspirare slăbi cu mesărătate. PSALT. HUR. 24^v/10. Derep-ce fața ta întorci, uiți meserătatea noastră și grija noastră? PSALT. 85, cf. 52. Întru meserătate și în sărăcie viia. CORESI, EV. 41, cf. 118, 294, id. PS. 74/4, 117/6, COD. TOD. 194. Pentru străinătatea lui Hristos și pentru meserătatea lui pre pămînt. VARLAAM, C. 332. În țara grecească meserătatea pururea soție le iaste. HERODOT (1 645), 391. Mesărătatea iubiia mai tare decît bogățîia. DOSOFTEI, V. S. ianuarie 36^v/8. 2. (Învechit, rar) Milă, îndurare, milostivire. (F i g.) Fă și scaunul meserătăției den curat aur. PALIA (1581), ap. CP 217/28. 4. (Prin Mold.; în forma măsărătate) Epitet dat unui om nesătul, nesățios, lacom. Frunză verde, frunze late, C-ești, badeo, măsărătate. Badea îmi tot cere gură, Una-i dau și alta-mi fură. PAMFILE, C. Ț. 305. – Și: (învechit) mesărătáte, (regional) măsărătáte s. f. – Measer + suf. -ătate.

MĂSĂRĂTÁTE s. f. v. meserătate.

MESĂRĂTÁTE s. f. v. meserătate.