MERIȘOR² s. n. 1. Diminutiv (hipocoristic) al lui m ă r² (II). Cf. CIHAC, I, 161. Ține, Făt-Frumos, acest merișor. ISPIRESCU, L. 75. Merișor că-i întindea, Spre mîncare i-l dedea. TEODORESCU, P. P. 440. Cîte fete ardelene Toate-s negre la sprîncene. . . Albișoare, roșioare Ca și niște merișoare. JARNIK-BÎRSEANU D. 28. 2.Fructul merișorului¹ (2), de mărimea unei boabe de cireașă sau a unei nuci, de culoare roșiatică ca a mărgeanului sau galbenă, cu gust dulce, întrebuințat adesea pentru dulceață. Cf. PANȚU, PL. 3. Fructul merișorului¹ (3 a), cu aspect de bacă roșie, comestibil. Cf. LB, PANȚU, pl. 4. (Regional) Oul care se vopsește cel dintîi la paști; (regional) mingișoară, cearcă. Cf. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 187. – Pl.: merișoare. – Și: (2, 3) merișoáră s. f. PANȚU, PL.