MERÍZĂ s. f. (Transilv., Ban., Maram.) Loc, de obicei la umbră, unde se odihnesc vitele, vara, la cîmp, în timpul amiezei (VAIDA, com. din BREBENEȘTI-SIGHETUL MARMAȚIEI, GALȘA-TIMIȘOARA, ALR II 5 668/157, A 113) sau noaptea (ALR I 1122/61,283); (regional) staniște, bătătură, bouriște, zăcătură, merizătoare, meriziș, meriziște, meriziștină, merizuș. Satul cu acoperișurile-i de țiglă roșie, culcat ca o cireadâ de vaci în mirez. BENiUC, M. C. I, 477. Paște Nică oile, Paște-le, Pornește-le, . . . La mereaz întoarce-le. TEODORESCU, P. P. 41. Mă duc cu vitele la merez. REV. CRIT. IV, 87, cf. LEXIC REG. 20. - Și: meréze (DR. V, 761), mereáz subst.; mereáză (com. din GALȘA-TIMIȘOARA) s. f., meréz, mirez subst. – V. meriza.