MENUET s. n. Numele unui dans (de origine franceză). Monotonul menuet, danțul clasic al saloanelor europene. FILIMON, O. I, 197, cf. ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Caișii, zarzării și prunii Înveșmîntați-n haine albe, se clatină în fața lunii, Stînd gata parcă să înceapă un pas ușor de menuet. ANGHEL, P. 17. Protipendada juca menuet, cracoviana. C. PETRESCU, C. V. 78. ♦ Compoziție muzicală după care se execută acest dans sau care constituie o parte a unei sonate, a unei simfonii etc. Apoi începură a cînta menuetul. FILIMON, O. I, 197. Ah! mamițo! menuetul lui Pederaski! . . . mă-nebunesc. CARAGIALE, M. 175. Se săltă și începu să facă cîteva mișcări prin odaie, ca și cum în urechi i-ar fi sunat un accent de menuet. SADOVEANU, Z. C. 64. Cînta la pian. . . romanțe,menueturi și cavatine. BRĂESCU, A. 184. Auzi o melodie de tip clasic, cu măsuri de menuet, cu totul abstractă, dar tocmai prin aceea mai plină de caracter. CĂLINESCU, E, O. II, 130. În scurtă vreme învăță și ea notele și cînta, cu o grație nesfîrșită, menuete și gavote. CAMIL PETRESCU, O. I, 417. - Pl.: menuete și (rar) menueturi. – Din fr. menuet.