menire s.f. I 1 (urmat de determ. introduse prin prep. „de”) misiune, rol¹, rost, sarcină, vocație, <înv.> destinație, ursită (v. ursit), <fig.> chemare, <fig.; livr.> sacerdoțiu, <fig.; reg.> menință, <fig.; înv.> solie. Își îndeplinește bine menirea de mamă. 2 mobil, obiectiv, rațiune, rol¹, rost, scop, sens, țel, țintă, <pop.> noimă. Menirea scrisorii a fost aceea de a-i transmite informațiile cerute. II 1 dat¹, destin, fatalitate, noroc, predestinare, soartă, sortire, ursită (v. ursit), zodie, <livr.> fatum, fortuna, karma, kismet, <rar> predestinație, predeterminație, <înv. și pop.> sorocire, striște, ursitoare (v. ursitor), <pop.> dată (v. dat²), descris, făcut¹, noroceală, norocire, orândă¹, parte, rânduială, scrisă (v. scris²), soroc, <reg.> samodivă, ursă², urseală, ursoaică², <înv.> destinare, destinată, destinație, loaște, preursire, preursită (v. preursit), prodată, sfârșit¹, soroceală, <grec.; înv.> imarmen, proorizmos, <fig.> stea, <fig.; pop.> ața vieții (v. ață), <fig.; înv.> lot. A avut o viață plină de împliniri pentru că menirea i-a fost favorabilă. 2 (înv.) v. Oracol. Predicție. Prevestire. Previziune. Prezicere. Profeție. Prorocie. Prorocire. Vaticinatie. Vaticiniu.