MENHÍR s. n. Monument megalitic (funerar sau de cult, întîlnit mai ales în provincia Bretagne și în sudul Angliei) constituit dintr-un bloc înalt de piatră necioplită, așezat vertical pe pămînt. Dolmenele și menhirele, acei colosali bolovani de piatră grămădiți de celți în codrii Armoricei. ODOBESCU, S. II, 254. - Pl.: menhire. – Din fr. menhir.