mendre s. f. pl. – Capricii toane, pofte. Origine expresivă, cf. mandră, s. f. (terci de mălai), handră, buleandră, fleand(u)ră, șandra-mandra etc. S-a propus ca etimon alb. mendur „manieră, fel” (Cihac, II, 718; cf. Philippide, II, 723); lat. mendulum (Philippide, Principii, 151); germ. dialectal Männerle (Tiktin). Pentru mandră (pl. mendre, cf. Scriban), pare dubioasă der. sugerată de Bogrea, Dscor., IV, 832, din țig. mandró.