MEIDEAN s. n. 1. (Mold., Ban.) Teren deschis, loc viran situat în interiorul sau la marginea unei localități, folosit ca arenă sportivă, loc de luptă, loc de plimbare etc. A: Ca și un împărat cînd are ședea la un meidean înainte căruia are alerga voinicii, unii la halcă, alții la sigeată. VARLAAM. Nu i-au lipsit gîndul ... că de m-a scoate la meidean, ori a scoate ceva de la mini, ori ba. H 1771, 92^r. Aheleu au poftit pe viteazul I<c>toru să și lovască cu dînsul la meiden. IT 1778, 9^r; cf. M. COSTIN; N. COSTIN; CANTEMIR, HR. ◊ Fig. Că precum am petrecut amîndoi desimea tinereților, așea voĭu ca la un loc să ne odihnim amîndoi, în meidianul neted al bătrînețelor. NCCD, 372. C: Mĕjdan. AC, 352. // Cf. C 1737, 38^r. 2. (Mold.) Moment favorabil, ocazie prielnică. Aflase meidean și vremi a grăi rău de boieri. N. COSTIN. 3. (Mold.) Șes. Că meidian foarte mare șes, care era atun<ci> pămîntu viu, astădzi ĭaste Marĭa Moartă. NCCD, 301. Variante: măidan (AC, 352), meidan (M. COSTIN; CANTEMIR. HR,; C 1737, 38^r), meiden (IT 1778, 9^r), meidian (NCCD, 301, 372). Etimologie: tc. meydan. Cf. a l c a m.