MEDIATÓR, -OÁRE subst. 1. S. m. și f. Persoană, guvern, stat etc. care mijlocește o înțelegere între două părți (adverse). V. m i j l o c i t o r. Acel mare mediiator să ostenește, aflând tăriia de minte într-acei care să ceartă (a. 1 701). FN 103. Mediatori, rănduiț de multe părți, nimic nu hotărăscu (a. 1703). ib. 126. Stătut-au și alți mediaturi între dînșii și le-u făcut pace, împărțind țara Șpaniei în doao dreptu. NECULCE, L. 277. Era să se adune toți solii carii mersese de la turci și carii venise de la nemți, și mediatorii (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 99/16. [Franța] se grăbi a intra mediatoare între împărați. NEGRUZZI, S. II, 150. ◊ F i g. Poetul a fost un mediator al pămîntului către cer. BOLLIAC, O. 42. ◊ (Adjectival) Să facă propuneri pe care Rusia, ca putere mediatoare și ocrotitoare, le-ar fi susținut la Constantinopol. OȚETEA, T. V. 251. 2. S. f. Perpendiculară dusă pe mijlocul unui segment de dreaptă. Cf. LTR, DL. ◊ (Adjectival, în sintagma) Plan mediator = plan perpendicular pe mijlocul unui segment de dreaptă. Cf. LTR. – Pronunțat: -di-a-. - – Pl.: mediatori, -oare. – Și: (învechit) mediátur s. m. – Din lat. mediator.