meșteșugăreț, ~eață a [At: (a. 1838) DOC. EC. 698 / Pl: ~i, ~e / E: meșteșug + -ăreț] (înv; d. oameni) 1 Care practică un meșteșug (1). 2 Șiret.

MEȘTEȘUGĂRÉȚ, -EÁȚĂ adj. (Învechit, despre oameni) 1. Care are, care practică un meșteșug (II). Fiind om meșteșugăreț, dorind a mă îndeletnici la lucrarea acestui meșteșug, am fost la îndoială (a. 1838). DOC. EC. 698. 2. Șiret, viclean, perfid. Cf. PONTBRIANT, D., DDRF. - Pl.: meșteșugareți, -e. – Meșteșug + suf. -ăreț.