MAȘTER, -Ă s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (Învechit și regional) Mamă vitregă sau tată vitreg. Deci maștera l-au luat pre cocon și l-au dus la casa sa. FL. D. (1680), 81^r/18. Nevoindu-se maștera să le mănînce avearea părinților, îi pîrî la domnu că sînt creștini. MINEIUL (1 776), 186^r2/14. Maștera e vinovată că crăimei ne-a-nchinat; Îngăduitorul vodă, însă, e mai vinovat. DAVILA, V. V. 34. Că-i de vină maicâ-ta, Maicâ-ta, Mașteră-ta; Eu am zis că te-oi lua, Ea mi-a spus că nu te-o da! JARNIK-BÎRSEANU, 257. 2. Adj. (Regional; despre frați, surori) Vitreg. Frați mașteri. ALR II/I MN 65, 2 625/157, cf. ib. 2 625/172, 192, 325, ib. II/I h 134. Surori maștere. ALR II/I h 134. ♦ F i g. Aspru, crud, nemilos. Și-ntr-o noapte-un vifor mașter ți-a smuls cumpăna fîntînii. GOGA, C. P. 37. – Pl.: mașteri, -e. – Și: (1) măștere s. f. ALR II/I MN 67, 2 623/575. – Etimologia necunoscută. Probabil contaminare în care primul element este maștehă.