MAXILÁR, -Ă s. n., adj. 1. S. n. (Și adjectival, în sintagma os maxilar) Fiecare dintre cele două oase ale feței, în care sînt înfipte măselele și dinții; falcă. Maxilarile superioare în număr de două se află împreunate pe linia mediană. KRETZULESCU, A. 106/9. Osul maxilar are un trup și patru apofise. id. ib. 106/13. Rîdea cu maxilarele late sub mustățile uriașe. PETRESCU, C. V. 309, cf. 189. Se distinge bine efortul... să-și stăpînească tremurul prin încleștarea maxilarelor. SAHIA, N. 39. O hîrcă înfiptă în inima volumelor părea că-mi șoptește prin deschizătura maxilarelor prinse cu o sîrmă galbenă. KLOPȘTOCK, F. 208. Rădăcinile, smulse o dată cu [brazii] ..., par niște teribile maxilare. BOGZA, C. O. 80. Baza maxilarului e prevăzută cu o membrană ceroasă. LINȚIA, P. II, 83. Își simți maxilarele descleștate și îl încercă o mare fierbințeală. V. ROM. februarie 1954, 133. 2. Adj. Care aparține fălcii, care e în legătură cu falca. Cf. BARCIANU, ALEXI, W. Oase, arterii, vine maxilare, nervi maxilari. BIANU, D. S. - Pl.: maxilari, -e. – Din fr. maxillaire.