MASCULÍN, -Ă adj. 1. (În opoziție cu feminin) De sex bărbătesc; p. e x t. care este propriu indivizilor de sex bărbătesc; bărbătesc. Cf. NEGULICI, MAT. MEDIC. 45, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Cezar primește întreaga putere pentru sine și pentru descendenții săi masculini. MAIORESCU, CR. III, 103. ♦ Alcătuit din bărbați, de bărbați. Dubla întîlnire de scrimă România-Polonia (echipe feminine și masculine). SCÎNTEIA, 1960, nr. 4830, cf. 4 850. ♦ Gen masculin (și substantivat, n.) = gen gramatical care cuprinde numele de ființe de sex bărbătesc, precum și nume de lucruri care prin tradiție sau prin analogie cu cele dintîi sînt socotite tot masculine (1). Cf. HELIADE, PARALELISM, II, 7, IORDAN, L. R. A. 52, L. ROM. 1 953, nr. 2, 28. În multe limbi animatul s-a separat în masculin și feminin, iar inanimatul a devenit neutru. GRAUR, I. L. 147. ♦ (Gram.) Care aparține genului masculin. Pluralul oricărui substantiv sau adjectiv masculin românesc s-a format cu ajutorul desinenței -i. GRAUR, I. L. 147. ** (Bot.) Mascul (2). 2. (Despre rime ; p. e x t. despre versuri) Care rimează pe ultima silabă accentuată.Au toate rimele masculine, adică se isprăvesc toate în iambi puri. IBRĂILEANU, S. L. 176. În cazul aplicării unei rime masculine, versul de 10 silabe se reduce însă la 9 silabe, L. ROM. 1 959, nr. 2, 62. - Pl.: masculini, -e. – Din fr. masculin, lat. masculinus.