masala (masalale), s. f. – Torță, făclie. Ngr. μασαλᾶς, din tc. (arab.) mașala (Tiktin; Gáldi 206; cf. Șeineanu, II, 250; Roesler 598; Lokotsch 1432; Ronzevalle 158), cf., bg., sb. măsala. Sec. XIX, înv. – Der. masalagiu, s. m. (purtător de făclie), din ngr. μασαλατζής › tc. mașalaci.