MARÍTIM, -Ă adj. 1. Care se află la țărmul mării sau în apropierea mării; de mare, al mării. V. m a r i n. Sevastopolis, politie maritimă. GUSTI, G. V. 59/14. Țerile maritime (de lîngă mare). BARASCH, I. N. 206/2, cf. STAMATI, D., PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DDRF. Pe cînd țărmurile netede sînt cu adevărat opera mărei și pe drept pot purta numele de țărmuri maritime, la cele de compensație din contra, forma e încă amestecată. MEHEDINȚI, G. F. 147. ♦ Care se face sau se desfășoară pe mare. Război maritim. MN (1836), 6. De la această tristă dată negoțul maritim al moldovenilor urma să se stînjenească pentru veacuri întregi. N. A. BOGDAN, C. M. 11, cf. ȘĂINEANU, D. U. ♦ Care crește sau trăiește în apropierea mării. Întunecații pini maritimi apar alături de tăcuta mînăstire a insulei. VIANU, P. 160. Păsări acvatice și maritime. LINȚIA, P. II, 133. 2. Care se referă la marină. Cf. ARISTIA, PLUT., COSTINESCU, LM, ȘĂINEANU, D. U. Insula aceasta bogată, așezată într-o minunată poziție maritimă și militară, ajunsese odată cheia întregului arhipelag. BART, S. M. 47. Atena. . . avea o mare supremație maritimă asupra cetăților și statelor aliaților. V. ROM. septembrie 1954, 213. Putere maritimă = stat care posedă o flotă puternică. Cf. ROM. LIT. 279²/6, COSTINESCU, LM. – Accentuat și: (după fr.) maritim. BARCIANU, V., LM. – Pl.: maritimi, -e. – Din fr. maritime.