MARGHIOLÍE s. f. (Învechit și regional, mai ales la pl.) 1. Viclenie, șiretlic, înșelăciune; intrigă. De se va întîmpla orce cheltuială drept marghioliile a niscar vrășîmași ce se ar rădica asupra domniilor noastre cu vreo stricăciune. . . acea cheltuială, orcît ar fi, datori să fim a o da noi amîndoi domnii frățește (a. 1658). MAG. IST. II, 183/23, cf. COD. PUȘC. 84, KLEIN, D. 216, LB. De față vreun ordin, e drept că nu se vede: Vedeți însă c-aicea e marghiolie mare. HELIADE, O. I, 224, cf. POLIZU, DDRF. Licheaua de stăpîn al moșiei. . . cugeta ca, mai cu marghiolii, mai cu șoalda, mai cu prefăcătorii, să înșele pe Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 109, cf. 280. Vicleana mai umblă și cu marghiolii, căci făgădui lui Paris. . . că-i va da de soție pe cea mai frumoasă muiere. id. U. 8. ♦ E x p r. A umbla în marghiolii = a umbla după aventuri galante. Cf. RĂDULESCU-CODIN, Î. 349. 2. Glumă, farsa; poznă. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., GHEȚIE, R. M. ♦ Lucru lipsit de importanță; fleac. Foaie verde trei lămîi, Toată lumea la robie, Numai eu cu puica-n vie. Și tăiam măru felii Și vorbeam de marghiolii Și ședeam pe pajiște Și vorbeam de dragoste. POP., ap. JAHRESBER. IX, 216. 3. Afectare, fandoseală, sclifoseală; alintare, cochetărie. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Iar o leșinat?. . . mări, ce-s marghioliile aiste?.. . ha! frumos îi mai șede! ALECSANDRI, T. 462. Să lipsești, îți zic, că ți-oi da acuș niște marghiolii de nu le-i putea duce. id. T. I, 51, cf. COSTINESCU. Cu ale tale marghiolii Mă băgași în foc de viu! MAT. FOLK. 420. – Pl.: marghiolii. – Din ngr. μαργιολιά.