MARE-CUVÎNTÁ vb. I. I n t r a n z. (Învechit) A vorbi despre lucruri importante; a vorbi cu semeție; a rosti vorbe de ocară la adresa cuiva, a se răsti la cineva. Se învească-se în spămăntare și în rușire cei ce mare-cuvîntă spre mere. PSALT. 64, cf. 73, 105. Mare-cuvînt cu puteare, fraților! Că adevăr glas cu tărie. CORESI, EV. 62. Spre mine mare-cuvînta. id. PS. 101/1. - Prez. ind.: mare-cuvínt. – Mare¹ + cuvînta, după v. sl. велерѣчевати.