MARCHÍZ s. m. Titlu purtat în orînduirea feudală apuseană de către conducătorul unui ținut de la graniță din unele state; titlu de noblețe superior aceluia de conte și inferior aceluia de duce; persoană care poartă unul dintre aceste titluri. V. m a r g r a f. Mulțime de conte a Italiii, de marchez[i] a Franției, de baroni a Alamanii, de gentelomi a Engleterii. CUGETĂRI, I, 9^v/23. Orinduind intr-aceste eparhii marchezi. IST. UNIV. III, 80/8. Fie cît de nenvățați, Cît neghiobi, cît desfrînați, L-e destul că-s neam mărit, Dintr-un sînge strălucit, D-un marchez, graf lăudat. MUMULEANU, C. 84/17. Marchezul de Valmi. . . au purces tot cu acel scopos să voroveascâ cu gheneralul Ghilmino. AR (1829), 38¹/37. Marchizul Mezon . . . să află la Moreea. CR (1829), 56²/34. Dama asta mică . . . dă brațul marchizului de Chabannes. NEGRUZZI, S. I, 328. Personalul civil obicinuit. . . se compunea din vicomtele de Reculot, de marchizul de Massignac, de Edm. de Bourqueney și vreo șase, șapte atașați și dragomani. GHICA, A. 19. Se investește pe marchizul de Brandenburg, Ioachim, cu comanda supremă a oștirei. XENOPOL, I. R. iv, 256. Ce e muzeul acesta de conți, contese, marchizi, marchize. . . , viconți, vicontese? C. PETRESCU, Î. II, 55. - Pl.: marchizi. – Și: (învechit) marchéz s. m. – Din fr. marquis. – Pentru varianta marchez, cf. it. m a r c h e s e.