MARANATA s. f. sg. (Învechit) Formulă de imprecație (în special la adresa hoților de cărți bisericești). V. anatemă, afurisenie. Să fie procleat și tricleat, anathima, maranatha, amin (a. 1626). I. BIANU, D. R. 131, cf. 139. Cine nu va iubi pre domnul I[su]s H[risto]s să fie blăstămat, maranatha (text marginal:l l ă p ă d a t d e l a D u m n e z e u î n v e a c i). N. TEST. (1648), 239^r/11. Această s[fîn]ta carte. . . cine o va lua. . . să fie afurisitu de 318 părinți sfinți, anatimă, maranata (a. 1770). IORGA, S. D. XVII, 11, cf. 30. - Scris și: maranatha. – Și: maranátă (ALEXI, W.), maranaftá (IORGA, S. D. XVII, 205) s. f. sg. – Din gr. μαραναθά „Domnul vine”.