MANSUP s. n. (Turcism învechit) Slujbă, funcție, demnitate (înaltă). Serascher-Pașa. . . s-au sculat de s-au dus la mansupul lui la Niș (începutul sec. XVIII), MAG. IST. IV, 161/29. Iar cei streini sta în laturi de mansipuri, că nu pute încăpe de Cupărești și de neamul lui. NECULCE, L. 171. La puternica aceasta împărăție, este și mansup deosebit sau dregătorie. . . orînduitâ numai pentru a scrie tevarihurile împăraților. VĂCĂRESCU, IST. 246. Sînt ș-alte mansupuri multe, De nu pot să-mi vie aminte (sfîrșitul sec. XVIII). GCR II, 106/2, cf. ZILOT, CRON. 69. Cinurile și mansupurile toate ce să da mai nainte dup[ă] cuviință. . . le vindea toate pe bani (a. 1821). IORGA, S. D. XI, 195. Viu să cer ajutorul domniei tale, ca să iau acest mansup. FILIMON, O. I, 168, cf. 127. Împărăția le arăta a sa bunăvoință și a sa încredere, dîndu-le mansupuri și întrebuințîndu-i ca slujbași ai bisericei. ODOBESCU, S. I, 122, cf. 313. - Pl.: mansupuri. – Și: mansip, mansép (TDRG). s. n. – Din tc. mansup, mansip.