MANÍȘCĂ s. f. 1. (Ieșit din uz) Plastron (brodat), de obicei de culoare albă, uneori detașabil, la cămășile bărbătești. Trece drept la oglinda din față, își potrivește cravata și manișca egretie, care tot iese afară din jiletcă. CARAGIALE, O.I, 114, cf. 113. Fratele mortului, cu guler și manișcă negre, lăcrima cuviincios. MACEDONSKI, O. III, 97, cf. DDRF, ȘĂINEANU, D. U. 2. (Prin Munt.) Numele unui punct de broderie. V. ș a b a c. Înflorături și împletituri, cele dintîi purtînd diferite numiri: ciucuri,. . . manișcă, șabac. RĂDULESCU-CODIN, M. N. 106. 3. (Regional la pl.) Încrețituri de o parte și de alta a gurii cămășii; îngurzituri. Cf. ȘEZ. III, 17, 70, PAMFILE, I. C. 367, CADE, RĂDULESCU-CODIN. ♦ (Și la sg.) Tiv, cusătură, refec la manșetele cămășilor bărbătești. Cf. CADE, PLOPȘOR, V. O. 11, RĂDULESCU-CODIN. 4. (Regional) Manșetă (Pipirig-Tîrgu Neamț). ALR II 3303/551. ♦ (La pl.) Mînecări de lînă (Peștișani-Tîrgu Jiu), ALR II 3353/836. 5. (Neobișnuit, la pl.) Bretele la pantalonii bărbătești, JAHRESBER, XXVI, 31.- Pl. : maniște. – Și: manéșcă (CIHAC, II , 185, TDRG; pl. mănești ȘEZ. III, 70, PAMFILE, I. C. 367), măníșcă (ALEXI, W., RĂDULESCU-CODIN), maniște (PLOPȘOR, V. O. 11) s. f. – Din rus. манишка.