MÁNGĂR s. m. 1. Veche monedă divizionară turcească de aramă, care a circulat și la noi (și care valora un sfert dintr-o aceea). Puseră să dea bir. . . cîte 6 mangăr. MOXA, 370/16. Cine. . . va cere mangîri sau altceva de la cei ce se priceștuiesc, aceluia să i se ia darul (a. 1652). ap. CADE. Dete chin pre văduvă să dea preț de doi mangări. NEAGOE, ÎNV. 272/4. Nici unul nu este atît de sărac și lipsit, cît să n-aibă măcar numai doi mangîri (a. 1746). ap. TDRG. Să nu plătească nici un mangîr. GORJAN, H. I, 28/35, cf. I. BRĂESCU, M. 78, ȘIO II₁ 246. ◊ Expr. (Învechit) A da mangărul cel de apoi = a muri, a da ortul popii. Bătut la talpe până au dat mangărul cel de apoi. MUSTE, LET. III, 13/22, cf. MAG. IST. III, 14/28. ♦ (Argotic, la pl.) Bani. V. l o v e l e, b i ș t a r i. Cf. BUL. FiL. II, 204, ib. V, 190, 261, GR. S. VII, 118. 2. (În formule de eliminare la jocurile de copii, de obicei în corelație cu ț a n g ăr, c i n g î r) Numărul 6 (H IV 258) sau 9 (RĂDULESCU-CODIN). țangăr, mangăr, na cartof, MAT. FOLK. 517. Cingîr, Mîngîr, Olar, Păscar. PAMFILE, J. I, 42, cf. 45. - Pl.: mangări. – Și: mángîr, (rar) mángher (BUL. FIL. II, 204), (regional) mîngăr (RĂDULESCU-CODIN), mîngîr, mîngă (H IV 258) s.m. – Din tc. mangir.