MÁNGURĂ s. f. (Transilv.) Fărîmă, bucățică ; strop. V. m a n g o t ă. Cf. CABA, SĂL. N-am nici o mangurâ de pită la casă. Com. din FRATA-CLUJ, cf. PAȘCA, GL., LEXIC. REG. 9. ◊ Loc. adv. Nici o mangură = de loc, de fel, nici un pic. Nici acum nu ne merge mai bine nici o mangură. MAT. DIALECT. I, 24. - Pl.: manguri. – Și: mángoră (VAIDA), zmángură (VICIU, GL.), amángură (MAT. DIALECT. I, 24) s. f. – Cf. magh. m á n g o r, m a n g u r.