MANECHÍN s. n. 1. Figură de lemn, de ceară, de material plastic etc., care înfățișează corpul omenesc sau o parte a lui, și folosită ca model în sculptură și pictură, ca suport pentru a proba sau a expune un obiect de îmbrăcăminte etc. Cf. NEGULICI, COSTINESCU. Costume naționale. . . îmbrăcate pre mănechini sau mari figure de ceară. ODOBESCU, S. II, 115. Erau fardați. . . semănau a mănechini din vitrinele bărbierilor. VLAHUȚĂ, D. 29, cf. BARCIANU, ALEXI, W. Colonelul i-a prins fruntea. . . i-o răsucește ca unui manechin. C. PETRESCU, Î. II, 76. Nu țe-am angajat degeaba. Așa, puteam foarte bine să îmbrac un manechin. SAHIA, N. 102. Fasoanele pariziene se etalează pe manechine moderne. SADOVEANU, O. IX, 231. Aprindem lampa, dezbrăcăm copiii, nesimțitori ca niște manechine. ARGHEZI, C. J. 171. Rămăsese împietrit în mijlocul adăpostului, cu coatele îndepărtate de trup, ca un manechin de modă. T. POPOVICI, S. 23.2. Persoană angajată de un (mare) atelier de croitorie, de o casă de mode etc. pentru a îmbrăca diverse obiecte vestimentare cu scopul de a le prezenta publicului. Bărbați și femei ne măsurau ca pe niște manechine care poartă confecțiunile unor case de mode. CAMIL PETRESCU, U. N. 178. Blăni de vizon, de castor. . . purtate de fermecătoare manechine. V. ROM. aprilie 1954, 63. 3. F i g. Persoană (sau, rar, colectivitate) care execută servil și mecanic ceea ce i se cere. Manechine ascultătoare în mîinile unor pseudoeconomiști înrăiți. CONTEMP. 1948, nr. 111, 4/6. – Pl.: manechine și (rar, m.) mănechini. – Și: (prin adaptare la sistemul fonetic popular) mănechin s. m. – Din fr. mannequin.