MANDARIN¹ s. m. Mare demnitar din vechea organizare politică și socială a Chinei, Indochinei și Coreei. Cf. MUMULEANU, C. 10/7. Pe un pod pășește-alene fiica unui mandarin, sub cortelul de crep galbin. ALECSANDRI, P. III, 88. Mandarini, stind laolaltă, Spun că semne sînt de ploaie. MACEDONSKI, O. I, 205. A rămas tot solemn și țîfnos ca un mandarin. C. PETRESCU, V. 362, cf. id. Î. II, 108. ◊ (Depreciativ sau ironic, folosit ca epitet) La acest curent [junimist] s-au alipit cîțiva mandarini ai păturii intelectuale, cîțiva aristocrați ai profesiunilor liberale. IBRĂiLEANU, SP. CR. 171. Academia R.P.R. nu rămîne un for închis constituit din oameni „consacrați”, din „mandarini” inerți ai științei moarte. CONTEMP. 1949, nr. 126, 14/4. – Pl.: mandarini. – Din fr. mandarin.