4 definiții pentru mancurt

MANCÚRT, mancurți, s. m. Persoană lipsită de memorie, care se supune orbește unui stăpân. – Din rus. mankurt.

*mancúrt s. m., pl. mancúrți

MANCÚRT s. m. cel care a uitat ororile dictaturii, memoria, și-a uitat etnia. ◊ (p. ext.) persoană înrobită total și îndobitocită. (< rus. mankurt)


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

mancúrt s. m. (cuv. rus.) ♦ 1.„Cel care supraviețuia își pierdea complet memoria și devenea mankurt. Mankurtul era un rob perfect: nu cerea decât mâncare și ceva haine, executa orbește poruncile stăpânului, nu stătea cu nimeni altcineva de vorbă, și mai ales nu se gândea să fugă sau să se revolte.” R.lit. 9 II 84 p. 20. ◊ „Nu știu ce gândește în aceste momente marele scriitor kirghiz Cinghiz Aitmatov, dar probabil simte că poporul său se află, din nefericire, sub apăsarea cumplitei parabole a mancurtizării, pe care el a creat-o într-un capitol din «O zi mai lungă decât veacul». Se știe cine erau mancurții, niște păstori-robi de cămile care nu mai aveau memorie datorită unui tratament criminal aplicat de stăpânii lor.” Tin.lib. 19 III 91 p. 4; v. și ◊ „22” 47/95 p. 11; v. și mancurtizare.2. (Prin extensie) Orice persoană înrobită total și îndobitocită ◊ „Oricum, mancurții se află printre noi și triumful lor va fi o rană pentru istorie.” R.l. 16 II 91 p. 1 [scris și mankurt] (D. Urițescu CV 9394)

Intrare: mancurt
substantiv masculin (M3)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • mancurt
  • mancurtul
  • mancurtu‑
plural
  • mancurți
  • mancurții
genitiv-dativ singular
  • mancurt
  • mancurtului
plural
  • mancurți
  • mancurților
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)