MANÁF s. m. (Învechit) Cîrjaliu. Dacă să aprinde undeva și vor fi manafi la acea casă, nu cutează niminea să meargă să stingă (a. 1821). IORGA, S. N. 177. Manahi. . . făcuți toți ca să prăde, toți spre aceasta gătiți. BELDIMAN, E. 47/17. Tata călare, cu hagi Grigorie manafu pe lîngă cal. . . , pornește la Curte. GHICA, S. 321. Nu putea să-i ajungă iataganul manafului și lăcomia de bani a fanariotului, FILIMON, O. I, 285. Manafii aveau puști lungi și săbii. ISPIRESCU, M. V. 21. – Pl.: manafi. – Și: manáh s. m. – De la numele unui rebel turc, Manah [Ibraim]. – Cf. ȘIO II₂, 75. – Cf. bg. манаφ(ин).