MAIMUCĂ s. f. 1. (Ban., Transilv.) Maimuță (1). Cf. ANON. CAR. Sînt și măiemuci în Africa cu mult mai mari decît omul, în doauă picioare. ȚICHINDEAL, F. 58/5, cf. 11/19, BUDAI-DELEANU, LEX., LB, DDRF, BARCIANU, ALR SN III h 686. ♦ Calificativ depreciativ pentru oameni. Nu cred ce spune Anton, că el să fi oprit motorul. Adevărat că el, maimuca, sta jos. DAVIDOGLU, M. 22, cf. 23. 2. (Ban.) Persoană deghizată caraghios cu ocazia petrecerilor de Anul nou și de lăsatul secului (ARH. FOLK. III, 151); măscărici la nuntă (ALR II/I MN 81, 2689/36). Tot în seara aceea flăcăii să fac măimus, să-mbracă urît șî să bagă-ntră gloace. ARH. FOLK. III, 41, cf. 43. 3. (Regional) Momîie (pentru holde). V. m a i m u ț ă (5). (Glimboca-Severin). ALRM SN I h 33, cf. ALR SN I h 46. 4. (Regional) Umflătură sub piele, la vite. V. m o i m ă. (Arieșeni-Beiuș). ALR I 1658/93. – Pl.: maimuci și maimuce ALR SN III h 686. – Și: măimúcă, măiemúcă, mămúcă (LB), meimúcă (ANON. CAR.), memúcă (ANON. CAR.) s. f. – Cf. m o i m ă.