MÁIER s. n., s. m. (Transilv., Olt.) 1. S. n. Mică gospodărie (țărănească) sau grădină, la marginea unui oraș (săsesc); măieriște. Cf. LEX. MARS. 137. Dumnealui secretariul au răspuns că n-are la mănăstire nici o datorie, nici face moșiei nici o pagubă cu acel maier, că niște dobitoace ce au ținut acolo le-au vîndut, de n-are cu ce călca moșia au a paște iarba (a. 1735). IORGA, S. D. XIV, 54, cf. BUDAI-DELEANU, LEX;, LB, LM, BARCIANU, ALEXI, W. Să fasem o grădină undeva în cîmpia asta frumoasă, să fasem nunta acolo. – Dară în cîtă vreme să poate găti maieru asela? ALEXICI, L. P. 268. ♦ (Regional) Loc unde se află mai multe coșare sau hambare. V. m ă i e r i ș t e (Aurel Vlaicu-Orăștie). CHEST. II 436/51. 2. S. m. (La pl.) Cartier (locuit de români) în marginea orașelor săsești din Transilvania. Cf. LEX. MARS. 137. Pentru îmblarea la slujba dumnezeiască să-i fie slobod a lăcui în maieri, aproape de biserica cea românească. ȘINCAI, HR. III, 67/34. Li s-au dat loc la maierii Bălgradului. id. ib. 241/38, cf. 68/8. 3. S. m. Fermier. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. [La castelul lordului] sînt trei categorii de curteni... Apoi mai sînt grădinari, zileri și maieri [glosat: fermier], care însă n-au casă și masă imediat la curte, ci trăiesc cu leafă hotărîtă. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 131, cf. PONTBRIANT, D., LM. – Pl: maieri. – Din germ. Meier[hof]. – Cf. magh. m á j o r.