MAHORCĂ s. f. 1. Tutun de calitate inferioară, fabricat din rădăcinile plantei; p. g e n e r. tutun prost. V. p a ș c ă, d u h a n. Și cică atunci, unde nu s-a apucat și el de tras la mahorcă și de chilit la țuică și holercă, de parc-o mistuia focul. CREANGĂ, P. 325. Inspectorul... pîndește, dacă nu cumva doarme vreounul sau altul fumează „mahorcă”. CONTEMPORANUL, VI₂, 289. Știam că o țigară din alt tutun decît mahorca cea de toate zilele o să-i deschidă sufletul. C. PETRESCU, S. 143, cf. id. R. DR. 129. Tușa Anica fuma; fuma și de frig și de foame. Mahorca o îmbărbăta oarecum. KLOPSTOCK, F. 151. În norii de fum acru, înecăcios, în putoarea de gudron, mahorcă și alcool... , mulți adormeau cu brațele înțepenite pe mesele soioase. BART, E. 324. Se apucau să vîndă mahorcă și țigări. PAS, Z. III, 57. Osîndiții tresăriră, înălțînd nările, mirosind fumul de mahorcă acră. CAMILAR, N. I, 363. Am treabă, omule, lasă-mă-n pace cu mahorca dumitale ! CONTEMP. 1954, nr. 380,4/4. Vom schimba țigările și romul pe votcă și mahorcă și ne vom așeza la taifas. V. ROM. august 1958, 83, cf. ALR II 4291/414, 551, 987. ◊ (Glumeț) Auzi, scumpe unchiule,... dă-mi, te rog, puțină mahorcă de-a dumitale. A venit tinerețea, studențimea, trebuie s-o sărbătorim. CĂLINESCU, E. O. II, 71. 2. (Regional) „Zamă de tabac” (I. CR. I, 61) folosită împotriva scabiei. În partea cealaltă a teșghelei, în teancuri, străluceau cutiile argintii de mahorcă, pentru uns oile de rîie. CHIRIȚESCU, GR. 197. 3. (Suspect) Rachiu, DDRF. – Și: (regional) mohoárcă s. f. ALR II 4291/987. – Din ucr., rus. махорка.