MAHOMEDAN, -Ă adj., s. m. și f. 1. Adj. Care se referă la cultul lui Mahomed, care aparține acestui cult; musulman, (învechit, rar) mahometanicesc. Înnoiri și spargeri în leagea mah[u]metană (a. 1695). FN 67. Cartea cea dată de Mahomet în care să coprinde credința mahometană să numește coran. CR (1829), 200¹/32. Slujba religiii maometane va rămînea slobodă. ib. (1830), 152¹/46. Se răspîndise vestea... că el avea de gînd să lepede credința creștină și să îmbrățișeze, ca și fratele său, religia mahomedană. XENOPOL, I. R. V, 56. 2. S. m. și f. Adept al religiei lui Mahomed, musulman; p. restr. turc. Mah[u]meta-nilor le arată nenorociri (a. 1695). FN 56. Introduse numitul Ferdinant o comisie cercetătoare și pedepsitoare asupra acestor moametani. AR (1829), 237¹/9. S-au hotărît nestrămutat ca în Valahiile, mică și mare, precum și în Moldova, nici un moametan să nu să poată așăza cu locuința sa. GT (1839), 63741, cf. ALEXANDRESCU, O. I, 83. Un prefect din Dobrogea a refuzat să primească o delegație de mahomedani. C. PETRESCU, R. DR. 46. ◊ (Adjectival) Luna cu săgetătoriul arată între norodul mahumetan războaie (a. 1694). FN 24, cf. 29. – Pl.: mahomedani, -e. – Și: mahometán, -ă, (învechit) mahumetán, -ă, maometán, -ă, muhamedán, -ă (BARCIANU), moametán, -ă adj., s. m. și f. – De la n. pr. Mahomed. – Variantele cu mo- < n. pr. Mohamed (altă formă a lui Mahomed). – Pentru variantele cu -t-, cf. fr. m a h o m e t a n, it. m a o m e t t a n o.