madrigal, compoziție corală polifonică a cappella*. Etimologia cuvântului m. se pare a porni de la expresia cantus materialis desemnând, în sec. 14, acest gen (1, 2), considerat de Francesco de Barberino drept „rudimentar și neorganizat”. Cuvântul materialis s-a transformat pe rând, ajungând materialis, materiale, madriale, madrigal. Foarte îndrăgită de public, această formă a abordat o tematică laică, foarte variată și largă, accesibilă prin folosirea textului it. în opoziție cu muzica religioasă care folosea text. lat. Forma* muzicală urma întru totul pe cea poetică, alternând cupletele* [strofe de câte 3 versuri a 11 picioare (1) cu riturnelă (2) de 1-2 versuri]. M. evoluează de la o linie melodică simplă la scriitura polif. la 3, 4, 5 voci (2). După compozitori ca Pierro da Firenze, Jacopo da Bologna și Francesco Landino (sec. 14), care scriu m. de inspirație pop., cu melodică bogată și amplă, cu polif. îndrăzneață [terțe* și sexte* paralele, semicadențe și cadențe (1) finale], sec. 15 înregistrează o scădere a interesului față de acest gen, pentru ca mai târziu, în sec. 16, să se revină asupra lui cu un nou suflu creator. M. se prezintă acum într-o formă superioară: muzica se adaptează perfect textului și expresiei poetice, desfășurându-se continuu: țesătura* polif. se îmbogățește, toate vocile căpătând importanță egală; scriitura contrapunctică savantă se revendică de la motetul* franco-flamand. M. a tins către cele mai înalte forme de artă, devenind forma cea mai evoluată a muzicii de cameră*. Poemele poeților celor mai cunoscuți (Petrarca, Saldonieri, Tasso ș.a.) au stat la baza unor creații muzicale deosebit de valoroase semnate de Palestrina, Lasso, Marenzio, da Venosa și Monteverdi. M. italian s-a extins în toată Europa, dar în special în Anglia, unde s-a dezvoltat într-o manieră nouă, originală, datorată lui Byrd, Morley, Ward, Gibbons. După o lungă perioadă de uitare (sec. 17-20), m. revine în atenția compozitorilor contemporani îmbogățit cu sonorități și tehnici specifice noii epoci, dar păstrând o prospețime ce vine din timpul tinereții muzicii (G. Mahler, P. Hindemith, Z. Kodály, C. Orff ș.a.). M. apare și în creația compozitorilor români contemporani: P. Constantinescu, T. Ciortea, S. Toduță, W. Berger, T. Olah, D. Popovici, C. Țăranu, M. Marbé, M. Moldovan, A. Vieru, P. Bentoiu.