MADRIGAL s. n. 1. Poezie scurtă care exprimă sentimente delicate sau aprecieri galante (la adresa unei femei); p. e x t. compliment delicat, vorbă măgulitoare, galanterie. Cf. NEGULICI. Poate n-ar fi greșeală ca pe lîngă epigramă, Pe lîngă-a unei balade ș-a unui madrigal zamâ, S-adaog și ihneluța unui sonet micușor. NEGRUZZI, S. III, 87. Cînd suspini pe la ferestre întristate madrigale, Luna-i veselă, maestre, Ca... chelia dumitale! TOPÎRCEANU,, P. O. Un nou poet îți cîntă madrigale. D. BOTEZ, P. O. 100. M-a rugat doar să-i dedic Un madrigal. MiNULESCU, V. 197. Doream să le înalț... ofranda înamorării mele și madrigalul proslâvirei dragostei dintîi. KLOPSTOCK, F. 277, cf. 281. Îi dăruiseră complimente și madrigaluri. PAS, Z. IV, 133. Se poate și astăzi scrie "în metrul antic¹¹, balada și madrigalul nu au dispărut, o mulțime de ritmuri ne vin de foarte departe. V. ROM. august 1961, 122. 2. Scurtă compoziție muzicală vocală, cu caracter liric, caracteristică pentru secolul al XVI-lea. Cf. NEGULICI, STAMATI, D., COSTINESCU, TIM. POPOVICI, D. M. - Pl.: madrigale și madrigaluri. – Și: (rar) madrigală s. f. COSTINESCU. – Din fr. madrigal.