LĂICER, LĂVICER (pl. -ere) sn. Covor țărănesc de lînă, lung și îngust, lucrat de țărance, și care se așterne pe lăviți sau pe jos: o ladă veche brașovenească, ce sta într’un colț acoperită cu lăicere (GN.); se culcă în fundul odăii pe un lăvicer (GRL.); cîte un petecuț de fîneață, așternut, ca un lăvicer, de sub poalele brădetului (VLAH.) [la (v) iță].