LUNÉTĂ (< fr.) s. f. 1. Instrument optic cu ajutorul căruia pot fi observate obiectele depărtate; formează imagini care sunt situate mai aproape decât obiectivele și care se văd sub unghiuri mai mari decât s-ar vedea obiectele cu ochiul liber. Alcătuit din: obiectiv, ocular și sistemul de inversare; este parte componentă a telescoapelor, binoclurilor, spectroscoapelor etc. Utilizată în astronomie, în topografie, în tehnica militară (pentru observare, ochire etc.) (ca accesoriu) în construcția anumitor aparate de laborator etc. L. a fost inventată în Olanda la începutul sec. 17; Galilei a construit mai multe l. (începând din 1609), cu ajutorul cărora a făcut numeroase descoperiri în astronomie. ◊ L. topografică = instrument pentru trasarea direcțiilor și determinarea diferențelor de nivel la ridicările topografice. 2. Dispozitiv de susținere a pieselor lungi și relativ subțiri la prelucrarea lor pe strunguri. 3. Element arhitectonic de forma unei bolți semicilindrice, care străpunge partea inferioară a unei cupole sau a unei bolți mai mari.