LUMÎNARE, lumînări, s. f. 1. Obiect în formă de cilindru subțire, făcut din ceară, stearină, seu sau altă materie grasă solidă și avînd la mijloc un fitil de bumbac care, aprins, arde cu flacără, producînd lumină. Pe masa din mijlocul odăii ardea o lumînare de seu, într-un sfeșnic de lut, smălțuit cu verde. BUJOR, S. 35. Cînd s-a-nnoptat bine, au aprins lumînările. CARAGIALE, P. 125. Ivan atunci... aprinde lumînarea și începe a căuta prin casă. CREANGĂ, P. 302. Cînd cu gene ostenite sara suflu-n lumînare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare. EMINESCU, O. I 130. ◊ (Mil.) Lumînare fumigenă v. fumigen. ◊ Expr. (Drept) ca lumînarea = foarte drept. Sta... drept ca lumînarea și le privea cu băgare de seamă. CREANGĂ, P. 271. Pe la aprinsul lumînărilor v. aprins¹. Să-l pici (sau să-l fi picat) cu lumînarea (sau cu ceară) v. pica. A căuta (ceva) cu lumînarea = a căuta (ceva) cu multă stăruință, a-și da toată silința (pentru a găsi ceva). Și-o găsit gineri în sfîrșit?... Slavă domnului!... că mult o mai umblat căutîndu-i cu lumînarea. ALECSANDRI, T. I 156. A căuta (cuiva) ceartă (sau gîlceavă, pricină) cu lumînarea v. căuta (I 1). 2. Plantă erbacee, înaltă, cu flori gălbui și mari dispuse într-un spic lung și dens (Verbascum phlomoides); coada-boului, coada-lupului.