luh, luhuri, s.n. – (reg.) Luncă, zonă inundabilă, rât. ♦ (top.) Luhuri, teren mlăștinos (Rozavlea, Strâmtura). – Din ucr. luh „luncă”. „Atașarea sufixului gramatical -uri, specific românesc, demonstrează că luh, cu sensul de luncă, a intrat în limba populației românești, care l-a utilizat și ca toponim” (Vișovan, 2005).