LEȘINA (-șin) vb. intr. și ‼ refl. 1 A cădea în nesimțire, a pierde cunoștința: preotul care leșină și cade... nici o apărare să n’aibă (PRV.-MB.); sărmana leșină de spaimă și de durere; era mai că să leșine de bucurie (SB.) ¶ 2 A ajunge în ultimul grad de slăbiciune, a-i veni o sfîrșală (din cauza foamei, setei, oboselii, etc.): ~ de foame; dete peste ei o căldură, încît leșinau de sete (RET.); sînt trei după douăsprezece și mă leșin de somn (CAR.) ¶ 3 ~ de rîs, a rîde din cale afară: oamenii ce priveau, și mai ales băieții, leșinau de rîs (CRG.) [lat. * laesionare, „a vătăma” < laesionem].