LEXEM (SEMANTEM) s. n. (< fr. lexème): parte dintr-un cuvânt sau cuvânt care servește ca suport minimal al semnificației, care constituie purtătorul de sens lexical; unitate minimă de expresie cu sens lexical. Se identifică de obicei cu rădăcina, cu radicalul cuvântului sau cu orice cuvânt autonom. Astfel: roș- în roșeală, roșeață, roșietic, înroși; lemn- în lemnărie, lemnar, lemnos, înlemni; căd-(căz-) în cădea, recădea și căzătură; vânt- din vântișor și vântuleț; copil- din copilaș, copilărie, copilăresc, copilăros și copilandru; om, casă, nor, bun, acei, cinci etc. În terminologia lingvistului francez André Martinet l. este un monem (v.) cu înțeles, al cărui loc este în dicționar, ca de exemplu casă, frumos, acesta, zece, trece, aici etc.